Astept

E noapte. E atâta întuneric...! Dibui prin cameră căutând pe cineva. E prea mult loc în camera asta. Şi nici o suflare vie. Doar eu şi...întunericul. Aş aprinde lumina, dar mi-e frică să nu văd camera goală, să nu mă văd pe mine goală pe dinăuntru. Aşa că...dibui. Caut o speranţă care s-a ascuns, poate...undeva după colţul unui tablou. Sau caut să ating cu degetele, ca un orb, persoana din tablou. O amintire...! Mă dezgoleşte şi mai mult...mă răneşte. Sau...am rămas mereu rănită? Nu m-am cicatrizat niciodată? Mi-e frică...dacă şi durerea aceasta m-ar părăsi, ce mi-ar mai rămâne? Doar singurătatea, doar eu şi ea, două umbre ale nimănui. Măcar dacă mi-ar răspunde, dar aşa!
Trebuie...trebuie să mă trezesc...asta îmi spun prin somn. Îmi e teamă, inima îmi bate repede, întind mâna, dar în afară de perna mea de fiecare seară nu găsesc nimic. Hai...gata...trece...e doar un vis rău de-o noapte!
Aprind într-un târziu lumina şi îmi reazem gândul de o poza imaginara...îmi e mai bine şi inima bate mai încet. Cred că am să mă duc să descui uşa...O să deschid şi calculatorul, oricum va urma una din acele lungi nopţi fără somn.Imi fac si o ciocolata calda.Neagra.Gust amarul sufletului..Sorb din cana cu ciocolata si imi incalzesc inima cu aburii fierbinti.
Mi-aduc acum aminte de cândva-ul în care aş fi vrut să te întreb: în ce braţe am să fug de voi avea coşmaruri? Zâmbesc amar amintirii...îmi vor mai răsuna multă vreme în minte fraze şi cuvinte...şi nopţi vor mai fi...nedormite...şi iar simt nevoia să pun întrebări...şi iar o vorbă de-a ta: ,,Aşteaptă...!’’